Grossglockner – un vis devenit realitate

                 ”Uneori, pentru ca un vis să se împlinescă, e suficient să îl ai.”

       Așa a început totul, cu ”un vis”. Și încet încet a devenit realitate. După multe pregătiri și  documentări a venit timpul să și punem în aplicare planurile făcute de a escalada vârful Grossglockner.

        De ce Grossglockner? În primul rând pentru că este cel mai înalt vârf din Austria, 3798 m și unul dintre cele mai cunoscute.

     Am plecat din Turda, miercuri seara pe data de 15.08.2012, în următoarea echipă: Jhonny, Anca, Steli, Alex. Am călătorim o noapte întreagă și după 14 ore am ajuns în localitatea Kals, Austria. La punctul de informare turistică din localitate primim pliante, dar spre ghinionul nostru toate erau în limba germană, cu toate astea le ”citim” după poze.

Din Kals plecăm pe un frumos drum de munte pe care plătim o taxă de 9 € , până la cabana Lucknerhaus situată la o altitudine de 1920 m. Aici lăsăm mașina și pregătim rucsacii de ascensiune.

       În timp ce pregăteam rucsacii admirăm două elicoptere ce cărau materiale la refugii, unul căra beton dintr-o cifă pentru refugiul de la 3454 m, foarte tare zicem noi și ne minunăm de tehnologia lor. Reușim să finalizăm rucsacii și pornim spre refugiul Studlhute (2801 m). După un urcuș de vreo 40 de minute, însoțiți de o ploaie rece și măruntă, ajungem la cabana Luckerhute (2241 m), unde zăbovim vreo 2 ore, ploaia se juca cu nervii noștrii.

După un timp pornim mai departe, în zare se vede vârful, frumos și stâncos, la bază înconjurat de ghețari. Totul era nou și minunat pentru noi, admirăm cum o cascadă imensă pornește dintr-un ghețar. După ceva vreme de urcat ajungem la ținta noastră adică refugiul Studlhute (2801 m). Instalăm rapid corturile și mergem la o plimbare pe ghețar la peste 3000 de m altitudine. Seara măncăm și ne hidratăm corespunzător să fim pregătiți pentru a ajunge pe vârf.

      Dimineața devreme, în jur de ora 4 și ceva, ne trezim și ne pregătim de plecare. În fața noastră, pe potecă se zăreau o mulțime de luminițe. Ne băgăm și noi în șir iar în spatele nostru mai plecau alte echipe, se preconiza o aglomerație pe vârf. Ajungem la un ghețar, facem o pauză de echipare cu colțari și ne legăm în coardă.Traversăm ghețarul și apoi din nou o pauză de dezechipare, urmează o urcare susținută, cu porțiuni de cățărare și pe alocuri cu cabluri. După 3 ore de la plecare suntem la refugiul Erzh. Joh. Hutte (3454 m), unde facem pauză de masă și de cremuit, ne-am făcut ca un arlechino, și apoi am pornit spre vârf. După 5 minute de la plecare pauză din nou, pentru echipare, doar că de data asta aveam de traversat o bucată din cel mai mare ghețar al Austriei, ghețarul Pasterze. Îl străbatem cu grijă, se văd crevase mai departe de noi.

Lumea ce urca și coboara pe cărarea îngustă, a creat primul blocaj pe ultima porțiune de gheață unde inclinația este destul de mare. Stăm ceva vreme la rănd, după care ne pierdem răbdarea și intrăm în depășire. Înainte de terminarea porțiunii de gheață dăm peste un ghid cu clienții săi care împingea pe toată lumea de pe potecă să își facă loc.Profităm că suntem în urcare, deci avem prioritate și nu ascultăm când ghidul ne spune, în engleză să stăm, să treacă ei. Îl ignorăm, trecem mai departe, pe lângă clenții săi și cănd ajung în dreptul ghidului ne înbrâncim și cu ceva înjurături în germană și română reușim să trecem unii de alții.

       Se termină porțiunea de gheață, ne dăm jos colțarii și îi abandonăm lângă potecă împreună cu pioleții. De aici începe o porțiune de cățărat cu asigurări din loc în loc în stâlpi de fier. Deoarece poteca era plină cu echipe ce coborau reușim să urcăm pe lângă potecă fără să ne asigurăm.

Ajungem la o traversare din V, mai stăm ceva vreme la rând, fiind o potecă îngustă și expusă. În mai puțin de 15 minute ajungem pe vârful Glossglockner la o altitudine de 3798 m. Aici zăbovim vreo 50 de minute, așteptăm să se mai elibereze poteca, admirăm minunatul și splenditul peisaj ce se vede de pe vârf.

      Măreția acestor munți ne-a copleșit și ne-a făcut să ne simțim, pentru câteva momente, parte dintr-un univers fantastic și ireal de frumos!

      Coborârea a fost grea dar ne-am descurcat foarte bine pe stâncă și dăm de porțiunea de gheață de la urcare, acolo amenajez două stații de rapel, unu de 30 de m și altul de 70 m. Aceste rapeluri aveau să ne scoată rapid din porțiunea grea și expusă, ba fiind români de treabă lăsăm să folosească și alții stațiile noastre de rapel. Înainte de a ajunge din nou la refugiul de la cota 3454 m lui Alex i se face rău și încetinim ritmul de coborâre, iar spre seară reușim să ajungem la corturi. Calculăm timpii 5 ore și 20 de minute la urcare și 7 ore și ceva la coborâre, frumooos ... Decidem să rămânem acolo încă o noapte și abia în ziua următoare să coborâm, prilej de odihnă și de revenire pentru Alex.

        Sâmbătă ne trezim voioși și bine dispuși, ne marcăm locul cu scrisul din pietre ”ROMÂNIA” , ne adunăm bagajele și pornim spre mașină. În drumul nostru ne ies în față peste 10 marmote pe care le admirăm și le fotografiem, ajunși la mașină împachetăm totul și pornim spre Franța.

     ”Visurile visătorilor îndrăzneți nu sunt niciodată îndeplinite, sunt întotdeauna depășite.”

      Mulțumim sponsorilor și colaboratorilor pentru această reușită:

    - Magazinului DaVision din Turda - http://davision.ro

    - Domnișoarei Claudia Burnaz.

    - Domnișoarei Aura Opriș.

    - Domnului Sebastian Mărginean.